Suflet pe panza 1

Am promis ca o sa fac o incursiune in sufletul meu si in expresia lui pe panza, asa ca o sa incep in seara aceasta.

O sa incerc sa merg pe firul rosu, asa cum a evoluat relatia mea cu pictura si asa cum au crescut sentimentele mele in timp.

In prima perioada in care am pictat, mersul la pictura era o modalitate de a verifica faptul ca mai stiu sa socializez, ca mai stiu sa port o discutie cu niste oameni si ca ma pot ridica la nivelul lor. Dupa o vreme in care stai numai intre gangurituri de copil, nu mai stii sa vorbesti. Este o perioada grea in viata oricarei femei, desi sunt multe persoane care nu recunosc. Perioada in care stai acasa cu un copil o simti de multe ori ca o scoatere din circuit, trecand peste satisfactiile pe care ti le da fiecare noua lingurita de mancare ingurgitata sau fiecare aliment nou introdus in faza de diversificare. Faptul ca am gasit un loc unde o data pe saptamana imi puteam exersa abilitatile de comunicare era un motiv destul de bun la momentul respectiv pentru a continua.

Am inceput cu lucruri simple ca sa capat incredere. Au urmat tablourile foarte migaloase care mi-au luat mult timp, dar in acelasi timp mi-au mutat atentia din zona in care imi petreceam ziua intr-o alta zona. Deja cand ajungeam la curs Rodica ma intreba: “Ce mai construim azi?”. Capatasem dexteritate si o aplecare catre “caramizi”. Toate au capatat sens in momentul in care am inceput sa imi explic motivul din care am ales modelele respectiv. Fiecare in parte insemna un sentiment, o nevoie sau o senzatie pregnanta care era undeva ingropata adanc in subconstient.

Zidul a fost unul dintre tablourile care mi-a consumat multe energii negative si care m-a incarcat de multe senzatii pozitive in momentul in care l-am finalizat.

Fiecare caramida in parte a avut tratament special. Intai culoarea de baza, apoi umbrele, apoi luminile. Pe fiecare caramida.

La final, cand m-am uitat la rezultatul unei munci asidue, nu am vazut baza, umbrele si lumina ci am vazut un mesaj. Am vazut ce a insemnat acea munca repetitiva. Era dorinta mea de libertate, era sstrigarea dupa o lume in care responsabilitatile nu te apasa. Era asumarea unei responsabilitati care a venit sub cea mai scumpa forma de lume. Si oricat ai tanji la vreun moment dat dupa libertate, ea nu va mai exista. Nu sub forma de dinainte. In permanenta ai un sufletel mic care depinde de tine, care se va forma asa cum vei sti sa il ghidezi si va fi rezultatul unei munci asidue. Cu baza, umbre si lumini!

Senzatii

In urma cu mai mult de 3 ani am inceput sa merg la atelierul Sultana. Am pornit cu incetul dintr-o dorinta foarte mare de a crea ceva frumos, dar cu o teama extraordinara ca ceea ce voi face nu va iesi asa cum trebuie.

Dupa fiecare sedinta Rodica, paparazzo de serviciu, imi trimitea o serie de poze dintre cele mai amuzante sau emotionante. Zilele trecute incercand sa gasesc niste poze mai vechi am dat de mai multe poze cu “operele” finalizate si toate cu mesajele de felicitari pline de caldura.

Stau si ma uit de unde am pornit si sincer ma gandesc ca eu nu m-as fi felicitat in veci pentru ce e acolo, dar ei au facut-o si asa am reusit pas cu pas sa capat incredere si am curajul de a continua.

Din pacate din varii motive vizitele la atelier s-au rarit. Din cand in cand vedeam pozele pe care le postau de pe la curs si aveam o senzatie aproape fizica de dor. Nu stiu daca vi se intampla sa simtiti dorul in caul pieptului ca pe o durere fizica! Cam asa simteam eu.

In toamna am reinceput sa merg si am reusit sa imi regasesc bucuria de a fi acolo, bucuria de a picta si m-a ajutat sa imi recapat un echilibru emotional care imi lipsea. Am intrat intr-o perioada de gratie in care tehnica noua, in cutit,  a fost dublata de o viteza si de o forta a sentimentelor care se vede pe panzele facute.

Intotdeauna am pictat pentru frumusetea actului in sine, a starii, nu pentru o finalitate, adica expozitia, insa faptul ca mi-a fost propusa m-a bucurat.

Vernisajul acesta cred ca a fost unul dintre putinele evenimente realmente importante din viata mea la care nu am avut emotii in adevaratul sens al cuvantului. Am fost doar cuprinsa de o stare ciudata de bucurie dublata de o usoara tristete.

Pe drum spre atelier aveam senzatia ca este “once in a lifetime”, ca este singura data cand voi face asta.

Au fost alaturi de mine cei mai importanti oameni din viata mea, cei care m-au incurajat sau carora nu le-a venit niciodata sa creada ca as putea face asa ceva. Au venit oameni dragi mie dar la care nu ma asteptam si nu din cauza ca nu ar tine la mine, ci pur si simplu pentru ca viata ne-a despartit drumurile in urma cu multi ani sau poate pentru ca nimeni nu sta foarte bine cu timpul. Si totusi au venit si mi-au facut o bucurie extraordinara.

Emotiile au inceput atunci cand s-au adunat cu totii pentru deschiderea expozitiei.

Cred ca tot timpul am avut emotii atunci cand a trebuit sa stau in fata unei adunari, a unui grup de oameni, iar faptul ca se vorbea despre mine m-a emotionat si mai mult. Bucuria mare vine oricum din faptul ca am reusit nu doar sa ma bucur pictand, ci sa creez ceva ce a placut oamenilor, ce a reusit sa le transmita stari, asa ca pot spune ca am reusit sa imi ating obiectivul.

Povestile si incursiunea in sufletul meu o sa o fac in urmatoarele povesti de aici.

Am plecat de acolo cu un brat plin de flori si foarte fericita sa vad cati oameni ma iubesc si sunt alaturi de mine.

Pentru mine, lunea a capatat o alta semnificatie. Nu mai e ziua de dupa weekend, cea care e urata de toata lumea, ci a devenit ziua in care dupa job merg la pictura, in locul unde toate sentimentele mele prind viata pe o panza si la care ma bucur atunci cand le vad pline de culoare.

Vernisez, deci pictez!

Dupa o pauza considerabila m-am reapucat de pictura. Intai incet, fara prea mare curaj, apoi din ce in ce mai sigura pe mine. Miscarile imi reveneau, placerea de a pune culoare unor stari, unor trairi, devenea din ce in ce mai intensa.

Am inceput timid cu doua tablouri foarte dragi mie lasate incepute in urma cu doi ani. A fost greu sa ma reobisnuiesc, insa nu vroiam sa le las neterminate. Am aceeasi obsesie si cu cartile: daca incep o carte, chiar daca nu imi place ma chinui sa o termin ca sa nu am senzatia de “unfinished business”.

Intr-una dintre seri, am cautat obsedata o poza cu un lac din Japonia inconjurat de ciresi infloriti. Oricat am cautat nu am reusit sa o gasesc, asa ca am fost nevoita sa incep cu alt model. Frumos, relaxant, o poarta deschisa spre o mare din Grecia. Acesta a fost tabloul care m-a lansat intr-o alta zona, intr-o alta stare legata de pictura. Am inceput cu acest tablou sa folosesc cutitele de pictura si am renuntat la pensule. Nu stiu daca ati avut vreodata senzatia ca mainile se descurca mai bine singure decat daca ai incerca sa le ghidezi. Asa a fost atunci. Si asa e de atunci. Este o stare care porneste din interior care imi conduce mainile si care ma face sa imi aleg modelele.

Dupa ce termin un tablou si ma uit la el, facand o introspectie a sentimentelor pe care le-am avut atunci cand l-am pictat, imi dau seama ca modelul, semnificatia, interpretarea duc exact la sentimentele mele din acea zi sau perioada.

Imi iubesc fiecare tablou in parte pentru ca el spune o poveste nerostita si lasa loc unor interpretari.

Fiecare om are sentimente pe care nu le exprima, de regula de teama de a nu fi judecat. In momentul in care iti pictezi sufletul, sau parti din el, lumea are tendinta de a judeca tehnica folosita, nu sentimentul exprimat, ceea ce mie imi da o stare de confort.

Am reunit toate bucatelele mele de suflet si le-am expus. Numele expozitiei spune exact povestea de mai sus: “Suflet in lume”.

Sunt extrem de mandra de ea si pentru ca fiecare tablou are o poveste, o sa incep sa scriu aici povestea si semnificatia fiecarui tablou, unul cate unul, sentimente dezvelite!

Si inca o data trebuie sa le multumesc domnului profesor Sultana ca m-a incurajat sa merg pe un drum nou si mi-a lasat spatiu sa ma exprim si Rodicai pentru toata caldura si sustinerea pe care mi-a oferit-o!

Data viitoare o sa va povestesc despre senzatiile de la vernisaj!

Un mix perfect

Un lucru pe care am omis sa vi-l spun de-a lungul timpului e faptul ca iubesc Grecia.

Primul contact (si ultimul pana azi) pe care l-am avut cu Grecia a fost in luna de miere. Da, stiu ca suna siropos, dar n-are nici o legatura.

Inainte cu vreun an de nunta noastra, sa tot fie vreo 5-6 ani de-atunci, sora mea a plecat pentru o vreme in Grecia. Unul dintre lucrurile pe care mi le-a spus cand s-a intors a fost ca ea e ferm convinsa ca asta e tara ideala pentru mine. Nu am insistat prea mult pe detalii la momentul respectiv, insa cand a trebuit sa decidem destinatia pentru concediu, alegerea a fost unanima!

Pentru mine luna de miere a fost o experienta unica! (nu va ganditi de-aiurea ca nu ala e subiectul discutiei ). In primul rand a fost primul drum al meu cu avionul. Nu va pot explica cam ce senzatie de suspendare si ce calduri m-au luat la decolare si aterizare! Aveam senzatia ca vad in jos sub picioare, cum e la telescaun. Sotul meu, un dragut de altfel, ma incuraja: "astea turbulente? Stai sa vezi ce urmeaza, ca asta e nimic!" Dragul de el, ce se mai distra el pe seama mea! Lasa ca mi-o veni si mie randul la un moment dat!

Intr-un final glorios am aterizat la Rodos: “destinatia finala a calatoriei noastre de astazi”, cum zic insotitoarele de bord. Schimbarea fata de peisajul clasic mi s-a parut extraordinara! Invatata cu vegetatia relativ abundenta de la noi (exceptand zonele defrisate ca sa tranteasca cate un cartier de blocuri) mi s-a parut socant sa vad o uscaciune crunta de jur imprejur, presarata doar cu maslini, care, in camp, cred ca sunt singura chestie verde. Dupa cateva minute de mers pe un drum uscat, au inceput sa apara pe marginea drumului o multime de leandri infloriti, imensi si foarte viu colorati. In acel moment m-am declarat multumita. Cred ca am facut cateva zeci de poze cu leandri, ficusi si cactusi imensi. Umblam de la unul la altul ca sa ii pozez, il puneam pe sotu’ sa ma pozeze langa ei, ca sa se vada clar in poza ca sunt de 3 ori cat mine.

Dupa treaba cu plantele am trecut la fauna marina: inca vreo cateva zeci de poze cu pestii care se bateau pe painea pe care le-o aruncasem in apa si multi arici de mare care stateau pe pietre. Un deliciu!

Sa va mai spun si de miile de yacht-uri “parcate” frumos in port... unul avea pe ponton un presulet sa te stergi pe picioare pe care scria “welcome on board”, numai ca era plecat in larg .

Imi amintesc perfect fiecare experienta: scufundarile la care am hranit pestii pana m-au muscat de deget, dar n-am putut sa tip ca mi-era sa nu iau apa la bord, terasa absolut geniala pe care am mancat fructe de mare cu sotul meu la o ora tarzie in noapte, toti comerciantii care ne strigau care mai de care, in speranta ca o sa luam ceva de la ei, excursia la Simi, insula de pescari, saraca dar foarte frumoasa, cu casele colorate de parca ar fi fost facute din turta dulce... si multe. Imi amintesc ce am facut in fiecare seara, cu serile grecesti la care ne chinuiam crunt sa invatam pasii dansurilor grecesti, dar stand pe scaun! Ideea era ca daca venea vreunul sa ne ridice sa stim macar sa miscam picioarele si sa nu fim la fel de penibili ca aia de dinaintea noastra! Si serile in care jucam air hockey la hotel! )

Toate astea au fost experiente pe care sigur nu o sa le uit toata viata mea, dar care au stat ingropate acolo in memorie, langa alte experiente frumoase, pana astazi, cand m-am intors in Grecia. Inca din momentul in care am urcat in taxi si am auzit muzica greceasca, amintirile au inceput sa imi revina incet, incet. Punctul culminant a fost cina pe care am luat-o singura pe o terasa pustie, suspendata deasupra unor stanci. In apa, o multime de oameni care se relaxau dupa o zi de munca, undeva in stanga un domn la varsta a treia a venit pregatit de acasa cu scaunel si unelte de pescuit, s-a instalat, dupa care a venit la terasa si si-a comandat un frappe! Am tot asteptat sa prinda ceva, dar omul venise acolo doar sa se relaxeze, asa ca nu se grabea foarte tare sa caute capturi.

Acum, la tot mixul asta adaugati si un apus de soare genial si niste barcute pe apa in larg, conturul unor insule... eee... v-ati facut déjà un peisaj?

Acum poate intelegeti de ce Grecia ar fi una dintre tarile in care m-as muta fara sae zit prea mult. Pacat de criza asta si toate grevele. Pe-astea le-am scos din mix ca sa nu stricam peisajul! Oricum, chiar si ca destinatie de vacanta, tot mi se pare o varianta geniala, asa ca sa nu va mirati cand o sa va povestesc de urmatorul concediu, care poate va fi in Grecia!

asa arata un om incantat!

peisaj de mare cu nori si oameni balacindu-se!

si domnul pescar

Schimbare, incerc adaptare!

In urma cu mai mult de un an m-am apucat sa scriu pe blog pentru ca simteam nevoia sa vorbesc. Nu prea aveam cu cine, dar aveam foarte mult timp. Nu prea aveam nici prea multe de spus, pentru ca nu sunt prea multe lucruri de povestit cand stai acasa cu copilul.

Ma uit in urma si zambesc cand imi dau seama ce schimbare a intervenit in ultimele luni. Acum am o multime de experiente, pareri, senzatii pe care as vrea sa le impartasesc, dar nu am timp. In momentul in care imi vine in cap o idée ma gandesc déjà cum sa se numeasca postul si cum sa il formulez, dar din pacate nu prea se mai concretizeaza. Ma uitam la un post mai vechi, in care eram oarecum dezamagita de faptul ca nu reuseam sa imi gasesc un job care sa ma atraga. Era un fel de a ma plange de un program mai mult decat relaxant. Mi se pare foarte distractive felul in care omul tanjeste dupa ceea ce nu are si la scurt timp dupa incepe sa tanjasca dupa ce a avut! Nu stiu cand o sa invatam sa ne bucuram de ceea ce avem.

Hai ca iar am vorbit mult inca de la introducere!

De mai mult de 6 luni am revenit in campul muncii cu forte proaspete. Un domeniu interesant si foarte activ: bauturile alcoolice. Inca de la interviu mi s-a prezentat foarte clar faptul ca va trebui sa ies mult in cluburi, sa calatoresc mult sis a lipsesc de langa familie. A fost o decizie pe care mi-am asumat-o.

Oricum, cand am auzit de cluburi ma gandeam ca o sa fie dragut ca si-asa mie imi place sa ies si nu prea am ocazia. La nici un moment nu am luat in calcul faptul ca ma duc cu treaba cand ies, ca va trebui sa merg in mai multe locatii pe seara, adica aia cu distractia in club se intampla doar cand te duci cu o sleahta de prieteni special pentru asta.

Partea cu calatoritul m-a atras si mai mult. Ma gandeam ca o sa vad o multime de locuri noi pe care altfel probabil ca nu as avea ocazia. Nici aici nu am luat in calcul faptul ca nu o sa am timp sa vizitez propriu-zis nimic si ca tot ce o sa vad o sa fie din taxi sau metrou pe drum spre intalniri si ca o sa am o imagine buna a locurilor vazute din avion.

Ma asteptam sa-mi fie foarte greu ca nu o sa vad copilul atat cat mi-as dori si ca nu o sa mai am timp suficient sa stau cu el, dar nu m-am gandit cat o sa sufere el! In momentul in care creste si incepe sa inteleaga ii e din ce in ce mai greu sa accepte ca mai sunt si alte lucruri in viata parintilor care le ocupa mult timp si din pacate ei nu sunt pe primul loc din toate punctele de vedere. Si merge prin toate camerele si repeta: “nu-i mami, nu-i tati”.

Toate astea sunt din seria: ai grija ce iti doresti ca s-ar putea indeplini.

Asta este o constientizare si o strigare disperata a mamei din mine care incearca sa gaseasca un echilibru intre un job frumos, dar solicitant si un copil genial, dar care si el cere timp si care ar trebui sa fie pe primul loc. Din pacate este un cerc vicios si trebuie sa ai destula putere ca sa gasesti Solutia echitabila. Este un adevar al vietii multor parinti de varsta noastra, care se zbat sa gaseasca acea solutie salvatoare!

2010 in review

The stats helper monkeys at WordPress.com mulled over how this blog did in 2010, and here’s a high level summary of its overall blog health:

The Blog-Health-o-Meter™ reads Wow.

Crunchy numbers

A Boeing 747-400 passenger jet can hold 416 passengers. This blog was viewed about 2,200 times in 2010. That’s about 5 full 747s.

In 2010, there were 21 new posts, not bad for the first year! There were 34 pictures uploaded, taking up a total of 9mb. That’s about 3 pictures per month.

The busiest day of the year was February 17th with 109 views. The most popular post that day was Prima.

Where did they come from?

The top referring sites in 2010 were facebook.com, s.maxthon.com, mail.yahoo.com, in2itiveblog.wordpress.com, and preculina.weblog.ro.

Some visitors came searching, mostly for nico dumitrascu blog, desene in creion flori, nico dumitrascu, desene cu flori, and licitatii pictura 2010.

Attractions in 2010

These are the posts and pages that got the most views in 2010.

1

Prima February 2010
4 comments

2

Bebe February 2010
5 comments

3

24 vs neveste disperate February 2010
10 comments

4

Statul dauneaza grav sanatatii June 2010
4 comments

5

Dupa vernisaj April 2010
2 comments

Copilarie 4

Primele mele cuvinte nu au fost clasicele “mama” sau “tata”, ci “Lili, gentuta”. Lili e sora mea, mai mare decat mine cu 5 ani. M-am nascut cu ochii pe ea si pe gentuta mea alba cu pestisori gri sau bleu (asta chiar nu-mi mai amintesc exact). Cand am aparut in peisaj a fost incantata ca eram ca o papusa vie, dar a venit momentul botezului, cand toata lumea venea mai intai la mine. Acesta a fost momentul in care m-a vazut ca pe o amenintare, dar nu a tinut-o mult ca si-a dat seama ca poate scoate un ban cinstit, asa ca ii santaja pe copiii de pe strada: “daca vrei sa o vezi pe sor-mea imi dai si mie mingea ta!”. Si uite asa a iesit spiritul antreprenorial la iveala. De cand era mica isi dorea sa se faca profesoara, asa ca alinia papusile pe pat si scotea tot praful din ele ca nu isi invatasera lectia. A fost perseverenta si a facut facultatea de litere si a si predat cativa ani. Eu cand eram mica si ma intreba cineva ce o sa ma fac atunci cand o sa fiu mare, le spuneam ca nu stiu, dar ca o sa conduc un taxi verde si o sa am portbagajul plin de bunatati pentru mamaie si tataie. Nu ma intrebati de ce taxi si de ce verde, ca nu stiu sa va explic. Cand eram la facultate ma intreba tataie ce facultate fac si ma chinuaim din greu sa ii explic ca fac Management. Si ma intreba : « si ce o sa iesi cand termini ?» Hmmmm … sa ii spun ca manager era cam stupid, asa ca evitam raspunsul. De fiecare data cand ma gandesc la copilarie imi revine imaginea surorii mele in minte. Cand eram mici se practica adormitul copiilor pe picioare. Nu stiu daca ati avut parte de de-astea, dar pentru care nu stiu despre ce discutam trebuie sa explic ca procedeul consta in a pune pe picioare o perna si copilul pe perna. Ca sa adoarma il leganau parintii sau bunicii pana le amorteau picioarele. Eu fiind al doilea copil nu am avut foarte mult parte de asta de la parinti sau bunici, ca deja erau satui saracii, asa ca locul lor a fost luat de Lili. M-a leganat saraca pe picioare pana nu mai aveam loc. Un alt obicei al copilariei era sa ma prinda de la subrat si eu sa ma las moale ca sa ma faca ursulet. Si mie nu-mi placea deloc sa ma alint!  Dintotdeauna mi-a fost frica de intuneric. Cand eram copil ca sa merg la baie o trezeam ca sa mearga cu mine. Cred ca si acum ma mai aude noaptea “Lili, fac pipi!”. Si mergea saraca, fie vara, fie iarna, cu mine. Problema cea mai neplacuta era cand eram la tara in vacanta si in mod deosebit iarna. Cred ca ii ingheta si sufletul! Copilaria noastra a fost marcata nu numei de evenimente frumoase, ci si de unele mai triste. Cea mai importanta este legata de starea de sanatate a mamei, care nu era chiar dintre cele mai bune. Cand il auzeam pe tata in miez de noapte ca striga “Marie, Mariuta”, ne era clar ca nu e bine. Mama sufera de spasmofilie si de tensiune oscilanta si de cand ma stiu a avut crize in care tremura foarte tare si i se inclestau mainile si gura. Toate astea apareau pe fondul oboselii si al stresului. Una dintre cele mai grele amintiri este de cand aveam vreo 10 ani si Lili vreo 15. Mami avea inca o criza si Lili s-a dus la ea ca tati sa poata chema salvarea. Eu stateam in camera si plangeam si ma rugam la Doamne-Doamne sa o tina sanatoasa pe mama mea, sa nu moara. La un moment dat s-a facut liniste si am iesit sa vad ce se intampla. Exact cand am iesit eu am vazut ca Lili e la baie cu mami si am vazut-o pe mami cum se prabuseste. Sora mea a inceput sa tipe la mine sa intru inapoi in camera. Nu cred ca pot descrie frica cu care am stat toata noaptea si cat am plans rugandu-ma sa nu fi murit mamica mea. Evenimentele de genul asta erau marcate de bucuria de o vedea sanatoasa si zambitoare la cateva zile dupa. Cand ne-am facut mai mari ne-am pastrat obiceiul de a merge la tara in vacante. Lili fiind mai mare a inceput sa mearga la discuteca la caminul cultural din sat. De cele mai multe ori bunica mea ma trimitea cu ea. Nu pentru ca ar fi tinut sa ma distrez si eu ci pentru ca stia ca o sa mi se faca somn devreme si o sa o aduc acasa pe la 12:00. In afara de asta eu nu prea stiam sa mint sau sa ascund din ce vedeam, asa ca dimineata urmatoare avea un raport complet despre tot ce s-a intamplat sau discutat acolo. Si ia uite cum se up-data bunica mea cu stiri. In serile in care nu mergeam si eu cu ea nu puteam sa dorm pana nu o vedeam acasa. Daca intarzia mai mult incepeam sa ma ingrijorez si ma apuca si plansul de frica sa nu fi patit ceva, dar pana la urma aparea si ziua urmatoare aflam ce bine s-a distrat. Acum, dupa mai mult de 25 de ani, avem copii carora sa le purtam de grija asa cum ne purtam una alteia cand eram mici si avem momente cand ne-am dori sa revenim la varsta grijilor marunte, dar am ramas cu amintirile.